La mulți ani! Femeia salvator, schior, alpinist, paramedic, economist bancar și chiar… motociclist: “Mă mândresc că luptând să-mi câștig competențe profesionale, am primit drept bonus respectul”


Sunt oameni care nu precupețesc niciun efort pentru salvarea vieții semenilor. Sunt oameni care ridică faptele de compasiune la rang de meserie de onoare, sunt oameni care, dacă ar avea un nou început, ar alege, fără nicio ezitare, să fie ceea ce sunt acum: SALVATORI.

Fie că sunt medici, asistenți, la serviciile de ambulanță, la unitățile de primire a urgențelor din spitale, operatori 112, în directă legătură cu oamenii care au nevoie de ajutor, paramedici în SMURD  ISU, salvatori montani, conductori de câini salvatori din avalanșă ori de sub dărâmături sau voluntari, cu toții au un singur crez: să salveze vieți. 

Portretele din aceste zile sunt cu și despre doamne, despre femeile salvatori, despre acele reprezentante ale sexului frumos deprinse și cu delicatețea, grația și sensibilitatea, dar și cu munca, adesea grea, specifică îndeosebi bărbaților. 

Astăzi, facem cunoștință cu Anișoara Cocie, din Caraș-Severin. Are 32 ani și este salvator montan de 13 ani, în cadrul echipei Salvamont Muntele Mic-Tarcu din Caraș-Severin.

Este bsolventă a Universității de Vest din Timișoara, Facultatea de Științe Politice. De formație economist bancher, Anișoara strunește cu puterea și precizia unui bărbat și motorul, dar și snowboard-ul.

Face schi și alpinism din copilărie. De altfel, tatăl ei, Horațiu Cocie, este salvator montan de mai bine de 30 de ani și chiar are experiența de a conduce o asemenea echipă de salvatori. 

Dacă de la tată vine pasiunea pentru munte, pentru natură aceasta vine de la bunicul ei, Nicolae, care a rămas în istoria satului său, Borlova, după ce a plantat castani pe o bucată de pământ sub forma numelui său de familie, Cocie (FOTO).

 

INTERVIU

 

De ce ați ales această meserie? Dacă ar fi să alegeți din nou, ce meserie ați alege? 

Eu iubesc muntele. De mică, am bătut munții, împreună cu tatăl meu. Când sunt pe vârfuri mă simt în elementul meu, este un loc în care îmi doresc să fiu. Mai aproape de cer, în aer curat, pe cleanturi alături de alții care simt la fel.

Al doilea motiv pentru care îmi place această meserie este acela ca întotdeauna am fost solidară cu cei care au ajuns în impas.

Pe munte se întâmplă adesea acest lucru, iar oamenii pe care mă bucur să-i întâlnesc în munți, pot avea nevoie de sprijin. Îmi doresc să fiu la momentul și la locul potrivit pentru ca nimeni să nu se simtă singur și neajutorat.

Meseria aceasta mi se potrivește și o fac cu pasiune. Este ceea ce îmi doresc. M-aș bucura să fie și alții la fel de norocoși ca mine: să muncească din pasiune. Dacă ar fi să aleg din nou, aș alege la fel!

De ce ați ales să lucrați în medicina de urgență? 

Ceea ce se întâmplă adesea  pe munte, accidentele necesită măsuri urgente și ”normalitatea” în aceste cazuri frecvente o reprezintă intervenția medicală de urgență. Cu cât te întâlnești mai des cu aceste situații, cu atât realizezi importanța identificării soluției optime, cât mai rapid.

De aceea, pentru mine, medicina de urgență este complementară cu muncă de salvator montan.

Da! Iubesc să fiu salvator montan de calitate. De aceea am ales și această ramura a medicinei.


Cu ce vă mândriți cel mai mult din activitatea dumneavoastră? 

 

Mă străduiesc să fac onoare meseriei pe care o iubesc. Revederea cu persoanele pe care le-am salvat din situații critice și relațiile prietenești pe care le stabilim, îmi fac mare bucurie și mă motivează să fiu mai bună.

Faptul că ne întâlnim cu cele mai diverse situatii, ne obliga sa fim bine pregătiți si ne face sa fim creativi, spontani si empatici. După mine, acestea sunt ”ingredientele” necesare câștigării încrederii celui aflat în dificultate pentru a reuși să găsim soluția optima ieșirii din impas.

Mă mândresc că luptând să-mi câștig competențe profesionale, am primit drept bonus respectul.

Relatați-ne câteva cazuri în care ați intervenit și care v-au solicitat uman, profesional, personal. Cazuri limită, intervenții de succes în situații speciale de urgență? Cum ați intervenit? Cum ați gândit și cum v-ați simțit în momentul intervenției? 

Acum 13 ani am decis să fiu salvator montan, iar în momentul de față a devenit o pasiune pe viață. Indiferent de gravitatea intervenției, am avut nevoie atât de condiția fizică, de cunoașterea zonei în care acționez, cât și de încărcătura psihică necesară.

“Se înserează. Vântul este tot mai puternic, temperatura în scădere, ne facem griji pentru cel rătăcit”

Un caz: mă gândesc la o dupăamiază de februarie, cu un început de viscol, când urmăream ultimii pasionați de ski care infruntau cu stoicism vântul. Sună telefonul, 112, pentru o intervenție: un bărbat rătăcit în viscol, ieșit din zona schiabilă. Formăm echipa de salvare, patru salvamontiști, planul de acțiune: doi acoperă o suprafață, ceilalți altă zonă și… Plecăm!

Se înserează. Vântul este tot mai puternic, temperatura în scădere, ne facem griji pentru cel rătăcit. După vreo oră reușim să găsim un grup de trei persoane, doi bărbați și o femeie! Dârdâiau în frig, erau disperați și au fost surprinși să ne vadă pentru că nu-și mai făceau nicio speranță să-i găsească cineva. Noi ne-am speriat și mai tare, când după răspunsurile la întrebarile pe care le-am adresat, am realizat că i-am găsit întâmplător, erau alte persoane: lor li s-a descarcat bateria telefonului și nu aveau cum să anunțe că s-au rătăcit. Echipa i-a preluat și i-a dus în siguranță la cabană.

Noi ne continuam căutarea și – la un moment dat – auzim niște strigăte, suntem mirați că sunt mai multe … și în plus era și o voce de copil. Ne joacă feste vântul?!  Nu! Este o familie: tata, mama și copilul de vreo 12 ani.

Curat inconștienți! Seară, vânt, ceață și scoți copilul pe partie?!! Le spunem cât sunt de norocoși și iresponsabili în același timp. Copilul speriat poate rămâne marcat pentru multă vreme de această experiență, traumatizat din cauza neglijenței celor mari.

Tocmai încercam să luăm legatura cu cealaltă echipă de salvare, când auzim o voce la nu prea mare distanță. Trebuie să fim atenți, pentru că pe ceață, distanțele nu sunt ce par a fi… și totuși îl găsim pe cel care a alertat la 112.

Era un turist, care având ceva influențe Bachice, a părăsit pârtia fără să-și dea seama. Am răsuflat ușurați. L-am însoțit în grup până în stațiune, în siguranță.

A fost o experiență plină de neprevăzut, am pornit în căutarea unui schior și am reușit să salvam șapte. Ne-am pus întrebarea: “Dacă l-am fi găsit imediat pe cel care a alertat la 112?“

Frecvent, oamenii sunt lipsiți de responsabilitate, nu se gândesc la pericol… au pătit alții, nu eu!

Nu ai voie sa glumesti cu muntele! MunteleMic este minunat, este plin de lumină, iți dă starea de împlinire cu generozitate, dar trebuie să-l respecți! Dacă nu, poți rămâne pe cont propriu…

Am plecat cu grijă în cautare, cunosc muntele, am știut ce trebuie să fac, eram pregătită să-l găsim, poate chiar accidentat… dar ceea ce am găsit ne-a depăsit orice așteptare…

Cum poți fi atât de inconștient, încât să-ți pui în pericol propriul copil? Am fost furioasă, revoltată, dar și bucuroasă că am reușit să-i salvăm.

Și asta facem noi tot timpul! Muncim. Salvăm și ne bucurăm că o putem face. Aceasta este frumusețea muntelui impletită cu acea căldură a noastră: un BINE pentru toată lumea!

Intervenția pe care n-o veți uita niciodată? 

Din păcate a fost o intervenție tristă.

Este vorba de o acțiune amplă de căutare în avalanșă, când doi prieteni au pierit. Astfel de acțiuni sper să fie cât mai puține, iar turiștilor le recomand mai multă ATENȚIE.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *