Portret de salvator: “A lupta pentru viața semenilor este cel mai nobil fapt de pe pământ!”


Sunt oameni care dau zilnic piept cu moartea și nu precupețesc niciun efort pentru salvarea vieții semenilor. Sunt oameni care cred cu toată ființa lor în ceea ce fac și ridică gesturile simple, umanitare și de compasiune față de ceilalți la rang de meserie. Sunt oameni care, dacă ar avea parte de un nou început, ar alege fără crâcnire să fie ceea ce sunt acum: salvatori. Fie că lucrează la Ambulanță, la Unitatea de Primire a Urgențelor într-un spital, fie că e pompier sau paramedic, salvamontist sau pilot, salvatorul este acel om care își pune propria viață în slujba celorlalți.

Astăzi vi-l prezentăm pe Adrian Radu Crișan. Este angajat la Serviciul de Ambulanță Județean Cluj. Are 43 de ani și lucrează de 21 ani în Medicină de Urgență. Este asistent medical principal licențiat, master în Managementul pacientului critic și managementul sanitar, formator în medicină de urgență și coordonator de echipă.

Interviu cu Adrian Crișan

  • De ce ați ales această meserie? Dacă ar fi să alegeți din nou, ce meserie ați alege?

Am ales meseria de asistent medical deoarece mi s-a părut că a-ți ajuta aproapele este un lucru nobil, am ales această meserie cu gândul acela simplu: de a alina durerile fizice și traumele psihice ale pacienților, precum și pentru a fi un sprijin moral pentru rudele celor aflați în suferință.

  • De ce ați ales să lucrați în medicina de urgență?

Inițial, pentru adrenalină. Chiar pentru a nu avea parte de monotonie. Nimic nu seamănă și nimic nu se repetă în activitatea noastră profesională. Și apoi, cel mai important lucru îl reprezintă luarea unor decizii corecte care să vină cu adevărat în sprijinul pacientului, victimei, adică utilizarea a tot ceea ce am învățat legat de medicina de urgență și punerea în practică a acestor cunoștințe. Suntem în prima linie în cadrul intervențiilor de urgență, iar acest lucru ne stimulează continuu în perfecționarea profesională.

Consider că meseria de asistent medical în cadrul serviciului de ambulanță mi se potrivește „ca o mănușă” și, mai mult ca sigur, dacă ar exista un nou început aș alege aceeași profesie.

  • Cu ce vă mândriți cel mai mult din activitatea dumneavoastră?

Sunt onorat că prin activitatea mea profesională vin în sprijinul celor care au nevoie de ajutor, sunt mândru că împreună cu echipajul cu care lucrez reușim – câteodată – să facem „minuni”. Iar atunci când finalul unei misiuni este trist, nu ne dăm bătuți: luptăm cu toată ființa noastră pentru viața celor în slujba cărora suntem.

  • Relatați-ne câteva cazuri în care ați intervenit și care v-au solicitat uman, profesional, personal. Cazuri limită, intervenții de succes în situații speciale de urgență? Cum ați intervenit? Cum ați gândit și cum v-ați simțit în momentul intervenției?

De-a lungul activității mele profesionale, am avut ocazia să întâlnesc de la situații critice de viață și moarte până la situații delicate care m-au solicitat din punct de vedere fizic, dar mai ales emoțional. Am avut ocazia să intervin chiar și pentru salvarea unor copii încă nenăscuți. În mod cert, cele mai dureroase și solicitante intervenții sunt acelea în care victime sunt copii.

Intervenție pe care n-o va uita niciodată

Deși e un bărbat în toată firea, Adrian povestește cu emoție și voce tremurândă despre una dintre cele mai dificile misiuni la care a participat. A fost chemat să intervină pentru salvarea unui bebeluș în vârstă de numai o lună.

„Eram într-un echipaj de ambulanță tip B2. Am făcut o cursă nebună vreo 5, 6 kilometri prin oraș. Când am ajuns, copilul era cianotic, respira greu, avea hipoxie cerebrală, cu respirații spontane. Mama era lângă el, aproape leșinată de spaimă, iar tatăl devenise agresiv. Am liniștit spiritele, înțelegând atitudinea, mai ales că și eu sunt părinte. Am urmat protocolul de resuscitare, iar copilul și-a revenit. L-am așezat în brațele mamei, dar tot am pornit spre Unitatea de Primire a Urgențelor. Ulterior am aflat că modul în care noi am acționat l-a ajutat pe copil să nu aibă sechele în urma acestui episod, să nu rămână cu leziuni neurologice”, a relatat asistentul Adrian Crișan.

Ce a simțit atunci salvatorul?

„Ca părinte? Ca și cadru medical la SAJ? Am simțit că nu trebuie să ne arătăm slăbiciunile, emoțiile, stările sufletești. Este esențial să avem stăpânire de sine, fiindcă emoțiile pot influența actul medical, pot avea impact asupra echipajului, asupra rudelor, asupra victimei chiar. E greu de spus ce am simțit atunci ca părinte. Profesional, însă, am avut o enormă satisfacție în momentul în care în urma manevrelor, bebelușul a început să respire normal, să își recapete culoarea în obrăjori”, a răspuns asistentul Adrian Crișan.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *