Portret de salvator: „Este Dumnezeiesc să salvezi o viață, să ajuți la venirea pe lume a unei ființe!”


Sunt oameni care dau zilnic piept cu moartea și pentru care niciun efort pentru salvarea vieții semenilor nu este prea mare. Sunt oameni care cred cu tărie ființa în ceea ce fac și ridică gesturile simple, umanitare și de compasiune la rang de meserie. Sunt oameni care, dacă ar avea parte de un nou început, ar alege fără crâcnire să fie ceea ce sunt acum: salvatori.

Fie că lucrează la Ambulanță, la Unitatea de Primire a Urgențelor într-un spital, fie că e pompier sau paramedic, salvamontist sau pilot, salvatorul este acel om care își pune propria viață în slujba celorlalți.

Astăzi, vă facem cunoștință cu Liliana Dohotariu, de 51 de ani, asistent medical principal, de 34 de ani la Serviciul de Ambulanță Județean Timiș. Este master în medicină socială și management sanitar, formator în cadrul SAJ Timiș de mai bine de 20 de ani.

 

  • Relatați-ne câteva cazuri în care ați intervenit și care v-au solicitat uman, profesional, personal. Cazuri limită, intervenții de succes în situații speciale de urgență. Cum ați intervenit? Cum ați gândit și cum v-ați simțit în momentul intervenției?

 

„Uman, cred că  ne  ,,solicită’’ foarte   multe  din  cazurile  întâlnite, dar  suntem  profesioniști  și  trebuie  să  mergem  mai  departe,  chiar  dacă  avem de  multe  ori  ,,un nod  în  gât’’ și  lacrimi în  ochi. Nu voi putea  să  uit  primul   meu  caz  la  care  am  plans.

Aveam  în  jur  de 19  ani.  Am  primit  o  solicitare  de  transport  medical  asistat,  de  la  un  spital  de  rang  inferior  la  un  spital  de  rang  superior  a unui  pacient  cu  neoplasm  bronho-pulmonar. Pe timpul transportului, pacientul  a  decedat. Nu  voi uita niciodată   acea  zi. Credeam  că  sunt  un  om  puternic,  viața  incercându-mă  de multe  ori până  la  acea  vârstă,  dar  atunci  mi-am  dat seama  că  m-am  înșelat”, povestește asistenta Liliana Dohotariu.

 

“Nu putem fi indiferenți în fața neputinței de a salva!”

 

Acum, după mulți ani de la acel caz, Liliana Dohotariu încă are emoții.

“Nu  putem  fi  indiferenți  în  fața  neputinței de  a  salva. Toți  cei  de  la  spitalul  la care  am  ajuns  cu  pacientul  mi-au  explicat  că  era  un  neoplasm (cancer)  în  stadiu  terminal  și  că  nu  avea  nicio  șansă,  nu  vroiam  să  aud  nimic,  mă  simțeam  doar  vinovată  de  ,,dispariția ‘’ acestui  om. Este  normal  să  empatizăm  cu  familiile  pacienților  suferinzi, cu  pacienții,  dar  destul  de  repede   am  înțeles  că  stând  și  plângând  nu  realizez  nimic,  am  încercat  să  fac  tot  ce  mi-a  stat  în  putință  ca  să  mă  desăvârșesc  din  punct de vedere  profesional  și să nu  mă  simt  vinovată  niciodată   că  lipsa  pregătirii  mele  a  contribuit  la  starea de  rău  a  vreunui  pacient”, a adăugat interlocutoarea noastră.