Oamenii 112/ Portret de salvator: “Fiecare apel înseamnă emoţie, pentru că oamenii transmit câteva informaţii şi multe, multe emoţii”


Sunt oameni care nu precupețesc niciun efort pentru salvarea vieții semenilor. Sunt oameni care ridică faptele de compasiune la rang de meserie de onoare, sunt oameni care, dacă ar avea un nou început, ar alege, fără nicio ezitare, să fie ceea ce sunt acum: SALVATORI.

Fie că sunt medici, asistenți, la serviciile de ambulanță, la unitățile de primire a urgențelor din spitale, paramedici în SMURD – ISU, operatori 112, în directă legătură cu aceia care solicită ajutor, salvatori montani, conductori de câini salvatori din avalanșă ori de sub dărâmături sau voluntari, cu toții au un singur crez: să salveze vieți.

Astăzi facem cunoștință cu maiorul Ionuţ Zaharia, operator – şef tură ISU- Dispecerat “Dealul Spirii”. Are 36 de ani și este operator 112 din martie 2010. Consideră că Dispeceratul este centru nevralgic al situațiilor de urgență, care presupune o activitate operativă asiduă, o muncă de echipă, care are nevoie de sprijin, o muncă pe cât de grea, pe atât de frumoasă. Începuturile maiorului Zaharia în cariera de salvator îşi au rădăcinile în 2006, când, proaspăt absolvent al Facultăţii de Pompieri, a ales să meargă la propriu în foc. În focul evenimentelor.

Aşa a simţit. Să îşi pună viaţa, priceperea, instruirea, cunoştinţele şi mai ales empatia în slujba semenilor. Nimic nu i s-a părut prea mult, niciun efort, atunci când a venit vorba despre salvarea celorlalţi. Recunoaşte că munca în dispecerat nu este la fel de grea ca aceea de pe teren, dar aici, “unde comunicarea are altă formă, felul în care vorbeşti cu oamenii, modul în care le înţelegi mesajele, informaţiile transmise, dincolo de emoţii, fac diferenţa între viaţă şi moarte”ne povesteşte interlocutorul.

Pe maiorul Ionuţ Zaharia l-am surprins la lucru, în faţa monitorului din dispecerat, alături de colegii lui. Vorbea în casca de operator cu tihna specifică unui bunic sfătos, dar cu fermitatea şi precizia unui militar. Un militar de carieră.

Între două apeluri, în pauza lui binemeritată, a ales să ne povestească cum a parcurs pas cu pas drumul până la statutul de operator: “Am ales dispeceratul pentru că mă avantaja programul în ture, dar am parcurs toate etapele deprinderii de a vorbi cu oamenii, am avut emoţii, mari emoţii, am şi acum. Fiecare apel înseamnă emoţii, pentru că oamenii transmit câteva informaţii, dar şi multe, multe emoţii, uneori au acea nervozitate cu care tu, de la capătul celălalt al firului, ca ascultător, nu ar trebui să te încarci”.

Şi ochii de un albastru-siniliu i se umplu de lacrimi. Ne mărturiseşte că are o sensibilitate ieşită din comun atunci când vine vorba despre copii şi chiar ne povesteşte cu vocea gâtuită de emoţie unul din cazurile care l-au marcat, un caz trist, de altfel: Era vorba despre o fetiţă de patru ani. Devenise inconştientă, părinţii încercau să o aducă la spital cu maşina personală. Tatăl conducea, mama era în spate, o strângea la piept disperată, să o readucă în simţiri. Am trimis o ambulanţă să îi întâmpine, dar nu s-au întâlnit. Au mers cu copilul la ISU şi l-au resuscitat cum s-au priceput acolo… În fine (n.r. îşi fereşte privirea plină de lacrimi), copilul s-a stins! Nu o să uit niciodată acest caz. A fost o luptă, o luptă pentru viaţă. O luptă pierdută, din păcate. Da, sunt şi multe cazuri fericite, foarte, foarte multe. Sunt mai ales cazuri de copii care sună la 112 şi care ne anunţă câte o situaţie de urgenţă. Unii se joacă, dar sunt mulţi şi aceia care, având educaţie şcolară foarte solidă, ştiu cum să se comporte atunci când au nevoie de ajutor”.

 

“INSTRUIREA ESTE IMPORTANTĂ, DAR NU ESTE TOTUL”

 

 Îşi aminteşte cu precizie atât primele apeluri, unul pentru un bolnav cu afecţiuni psihice, transferat la Ambulanţă, dar şi un incendiu pe care – om de teren fiind – l-a gestionat cât a putut el de bine: “M-a ajutat foarte mult experienţa de pe teren. Este important ca atunci când răspunzi la un apel să fii empatic, să imaginezi locul respectiv, dar şi să dai indicaţii precise. Empatia este cuvântul de ordine, cuvântul-cheie, empatia mă motivează şi, recunosc că dacă aş fi nevoit să aleg din nou o meserie, aş alege-o tot pe aceasta, aş alege să fiu salvator”.

E important, mai spune maiorul Ionuţ Zaharia, să stăpâneşti discuţia: “E nevoie de talent, de dar al vorbirii, dar şi de o bună stăpânire de sine, o viteză de reacţie imediată şi mai ales de o percepţie corectă, cât mai apropiată de realitate asupra cazului. Instruirea este importantă, dar nu e totul, fiecare caz diferă de la individ la individ. Sunt foarte sensibile cazurile de persoane care ameninţă că se sinucid şi, în aceste situaţii, este foarte delicat să ştii să vorbeşti. Am avut cazuri de persoane pe care le-am salvat fiind ferm şi empatic deopotrivă”.

De altfel, de aici, de la pupitrul lui, chiar şi de la distanţa impusă de vorbirea indirectă, prin telefon, maiorul Zaharia pare un monument de empatie. Ne retragem discret şi îl lăsăm să facă ceea ce ştie el mai bine: să salveze oameni, să le vorbească, dar mai ales să îi asculte.

Şi îi ascultă cu simţ de răspundere!

 

 

 

 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *