Oamenii 112/ Portret de salvator: “La început au fost curiozitatea şi adrenalina, apoi aşa a fost situaţia, iar acum m-a prins meseria”


Sunt oameni care nu precupețesc niciun efort pentru salvarea vieții semenilor. Sunt oameni care ridică faptele de compasiune la rang de meserie de onoare, sunt oameni care, dacă ar avea un nou început, ar alege, fără nicio ezitare, să fie ceea ce sunt acum: SALVATORI.

Fie că sunt medici, asistenți, la serviciile de ambulanță, la unitățile de primire a urgențelor din spitale, operatori 112, în directă legătură cu oamenii care au nevoie de ajutor, paramedici în SMURD – ISU, salvatori montani, conductori de câini salvatori din avalanșă ori de sub dărâmături sau voluntari, cu toții au un singur crez: să salveze vieți.

Astăzi, facem cunoștință cu Ioana Mușat, operator 112 de Ambulanță.

Ioana Muşat: 60 ani, 42 de ani de carieră, șef de tură.

“Nu, nu aş mai alege să lucrez aici, ci, mai mult, aş alege să fiu medic”, şi zâmbeşte cu o convingere de neclintit. Este declaraţia omului matur, experimentat, care încă mai păstrează doza aceea de visare specifică unui adolescent aflat la început de drum.

Este opinia Ioanei Muşat, “doamna” de la Ambulanţă care numără déjà 42 de ani de experienţă în slujba de operator în dispecerat. Este energică şi sfătoasă, săritoare, aplicată şi sigură pe ea atunci când vine vorba despre meserie.

“Noi nu avem dimineaţa energia pe care o are doamna Ioana seara”ne şopteşte o colegă tânără, proaspăt intrată în tură.

Motivată de energia pe care i-o dau chiar cazurile duse la bun sfârşit cu succes, Ioana Muşat ne povesteşte că are o deosebită satisfacţie atunci când, după o tură grea, pune capul pe pernă şi numără în gând apelurile care s-au încheiat cu mulţumiri din partea oamenilor, cu victime salvate, duse în siguranţă la spital.

“Sunt multe cazuri care se încheie cu succes. Am deseori o satisfacţie deosebită atunci când urmăresc câte un caz care se încheie bine. Vezi că e o urgenţă, o gestionezi, o trimiţi acolo unde trebuie, iar apoi oamenii mulţumesc, îţi mulţumesc chiar ţie, operatorului de la 112”, povesteşte interlocutoarea.

Şi aşa, cu blândeţe, dar cu privirea ageră înconjurând spaţiul în care lucrează mai tinerele ei colege – pe care, de altfel, le şi coordonează – doamna Ioana Muşat ne povesteşte că, dacă la început a ales din curiozitate, acum, la maturitate profesională, meseria a prins-o definitoriu în mrejele ei: Simţi că faci parte din acel lanţ care susţine viaţa, simţi că ai o contribuţie la salvarea semenilor, eşti o verigă, iar de felul în care tu faci sudura într-o echipă – pentru că echipa este extrem de importantă – depinde uneori viaţa cuiva. Sunt multe cazuri fericite pe care mi le amintesc, dar este, întotdeauna şi acel caz care nu poate fi uitat niciodată. Eu, de exemplu, îmi voi aminti mereu de o vecină care s-a stins sub ochii mei, înecată cu un bol alimentar, caz la care am intervenit din răsputeri, dar…”, şi vocea i se domoleşte subit, chipul i se aspreşte “a plâns”.

Îi întindem mâna în semn de solidaritate şi ea recunoaşte sentimentul: “Da, chiar despre asta este vorba, despre empatie, dar şi despre echipă, despre comunicare şi prietenie reală. Bineînţeles, în viaţă, sunt multe lucruri care nu ne plac, multe lucruri pe care, dacă am avea o putere, le-am schimba, dar e important ca, indiferent de situaţie, să nu fim indiferenţi, să facem ceva”.

Aşa ne şi luăm rămas bun de la interlocutoarea noastră, lăsând-o să facă ceva, ceva pentru un caz. Se sfătuieşte cu colegul ei despre oportunitatea transferării unui pacient într-un loc în care ar avea parte de un tratament mai bun.

E ceva, poate pentru unii e doar o picătură într-un ocean, dar, să nu uităm că gestul ei, de salvator împătimit, e mai mult decât nimic!

 

 

 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *