PORTRET DE SALVATOR: “O privesc pe cățelușa Inata și o iau în brațe mulțumindu-i. Dar ea se uita îngrijorată după copiii din ambulanța care pleca!”


Sunt oameni care nu precupețesc niciun efort pentru salvarea vieții semenilor. Sunt oameni care ridică faptele de compasiune la rang de meserie de onoare, sunt oameni care, dacă ar avea un nou început, ar alege, fără nicio ezitare, să fie ceea ce sunt acum: SALVATORI.

Fie că sunt medici, asistenți, la serviciile de ambulanță, la unitățile de primire a urgențelor din spitale, paramedici în SMURD – ISU, salvatori montani, conductori de câini salvatori din avalanșă ori de sub dărâmături sau voluntari, cu toții au un singur crez: să salveze vieți.

Astăzi, vi-l prezentăm pe Tiberiu Krizbai. Are 39 de ani și lucrează de 12 ani ca salvator montan la Serviciul Public Județean “Salvamont – Salvaspeo” Alba. Face schi, alpinism, înot, speologie…

Tibi este unul dintre acei profesioniști pentru care meseria e pasiune și pasiunea e meserie. Întrebat de ce a ales să fie salvamontist și ce ar alege dacă ar avea această posibilitate, răspunde zâmbind stingher: “Nu am ales aceasta meserie, meseria m-a ales pe mine. Categoric, dacă aș putea alege eu, aș lucra din nou la Salvamont”.

Interlocutorul nostru mărturisește că încă din copilărie a fost purtat pe cărările muntelui de familie, iar la vârsta de 17 ani s-a înscris într-o organizație de profil, în “Ecotur”, ONG care – la un moment dat – a colaborat cu SALVAMONT.

“Astfel, din 1998, am devenit voluntar la SALVAMONT Alba. Îmi plăceau intervențiile pe munte, speologia, cățăratul, cele de salvare erau cam rare, nu ca acum. Întotdeauna am fost pregătit să sar în ajutorul celorlalți, în cazul nostru, al turiștilor, chiar dacă uneori este riscant”, a povestit Tiberiu Krizbai.

El a început să lucreze cu un câine de avalanșă și încă de atunci a simțit că împreună cu Inata, o femelă Golden pe care a primit-o de ziua lui, în 2006, făcea o echipă imbatabilă.

Când iei acel microb de care nu vrei să scapi

Întrebat de ce a făcut această alegere, să apeleze la serviciile unui câine salvator, Tibi declară senin: “Pentru că este nevoie!”.

“Încă de mic copil iubeam câinii. Dar nu am avut niciodată cățelul meu. Avem un câine la bunici. Dar, în 2006, când am primit-o pe Inata, m-am gândit imediat la posibilitatea de a căuta împreună persoanele rătăcite pe munte. Așa am luat acel microb de care nu scap și nici nu-mi doresc să scap vreodată: sunt cățelar, cum spunem noi. Am devenit, astfel, voluntar la ARCS, apoi CST, unde, cu ajutorul colegilor, am obținut atestatele de salvator din avalanșă, în februarie 2012, în Italia, de salvator / căutare și salvare urbană în iulie 2012, la Centrul Chinologic “Dr. Aurel Greblea” din Sibiu, plus salvator / căutare de suprafață în mai 2014, în Austria. Astfel, am devenit, după câte știu eu, prima echipă Salvamont care avea un câine de căutare salvare atestat din România”.

 INTERVIU

  • Cu ce vă mândriți cel mai mult din activitatea dumneavoastră?

Sunt mândru atunci când îi văd pe copii că merg pe cărările marcate de noi. Când, după un accident, victima își revine și se întoarce pe pârtie și ne mulțumește. Când, la “Școala Altfel”, copiii ne asaltează cu întrebări și vin să mângâie cățelul. În multe situații mă simt mândru, atunci mi se confirmă că ceea ce facem e bine.

  • Relatați-ne câteva cazuri în care ați intervenit și care v-au solicitat uman, profesional, personal. Cazuri limită, intervenții de succes în situații speciale de urgență? Cum ați intervenit? Cum ați gândit și cum v-ați simțit în momentul intervenției?

Una din cel mai solicitante intervenții a fost în 2017. Atunci, în Cheile Râmețului, o persoană de 120 de kg. a suferit o luxație la genunchi. De la intrare în chei, unde am lăsat mașinile, în 20 de minute, am ajuns la accidentat. Cinci sau șase ore am tot tras de targă. Ba prin apă, ba pe deasupra, am crezut că nu se mai termină, eram toți epuizați: uzi și înghețați de frig. Tăcuți, strângeam echipamentul. Când unul zice: Ce, mă, ai luat apă? –  către alt coleg, care la un moment dat era sub targă, mai-mai să se înece. Și toată lumea a început să râdă!

  • Intervenția pe care n-o veți uita niciodată?

Prin 2013, o familie, bunica, mama, fetița de 3 ani și băiatul de 7, a plecat de la Mănăstirea din Cib peste deal, la Zlatna. Și s-au rătăcit. Bineînțeles, erau toate condițiile optime de lucru: noapte, ploaie torențială, panică, copii mici, aflați departe în pădure. După câteva ore de umblat pe tot felul de drumuri forestiere, găsim pe marginea drumului un cărucior stricat. Ne dăm seama că suntem pe calea cea bună. Cobor cu Inata din mașină și mergem grăbiți în față. După vreo 300-400 de metri. La un moment dat, văd că Inata o ia la fugă în jos pe un pârâu, iar eu abia mă țin după ea prin argila care aluneca foarte rău. După vreo 300 de metri și cinci căzături, ajung la victime. Erau terminați, plângeau copiii de ți se rupea sufletul. Ajung și colegii. Mama avea o entorsă la o mână, o imobilizăm, îi coborâm pe toți încă vreo 500 de metri și ajungem la drumul principal, unde vine ambulanța și îi predam”.

După momentul respectiv, Tibi își amintește cu precizie gestul pe care l-a făcut: “O privesc pe Inata și o iau în brațe mulțumindu-i. Dar ea se uita îngrijorată după copiii din ambulanța care pleca. Atunci i-am spus: Stai liniștită, acum sunt bine, la căldură!”

Inata s-a stins în urmă cu trei ani. A răpus-o o boală incurabilă. Acum, Tibi o are ca și coechipier pe Yukan’na (FOTO), în vârstă de 4 ani, care, la fel ca predecesoarea ei, n-a făcut niciodată rabat de la misiunea de salvator. Împreună sunt o echipă care face minuni.

Foto: ARHIVA PERSONALĂ

 

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *